Feeds:
Articole
Comentarii

A trecut ceva timp in care nici unul din noi nu a mai postat ceva.

Pe scurt…a fost o vara lunga…in care in majoritatea timpului eu am fost singura in apartament…pentru ca lumea a fost mai mult plecata ( Iuliana..in Africa…Adi si Mihaela mica fiecare pe unde a putut).

Mai e putin si trece inca un an de criza….

Astazi a fot inmormantat Paunescu…sa se odihneasca in pace…

Si cam atat..

Mai scriem…sper mai des…

… pentru că

  • aici plouă, bate vântul, răsare soarele, ninge – la fel ca în oricare alt loc;
  • sunt oameni pe trotuare, în maşini, pe bicicletă – ca şi acolo unde eşti tu acum (Timişoara, Braşov, Tg. Mureş, Sibiu, Constanţa, Alexandria, Oradea, Suceava);
  • mergând pe stradă treci pe lângă clădiri, parcuri, colţuri de stradă;
  • are cofetării, restaurante, patiserii, terase, fast food-uri, la fel de colorate, gălăgioase, îngrijite, amestecate ca în orice oraş mare.

dar

  • când plouă în Bucureşti nu plouă peste tot, şi am surpriza să scap de ploaie în Militari deşi în Pantelimon toarnă cu găleata;
  • unii dintre oamenii de pe trotuare, din maşini, de pe biciclete sunt prietenii mei, rudele mele, colegii mei;
  • când merg pe stradă trec pe lângă fostul Palat al Telefoanelor, care pe vremuri era cea mai înaltă clădire din Bucureşti, şi care pentru mine a fost una dintre primele clădiri-reper din oraş în primele luni după ce m-am mutat aici;
  • parcul Tineretului a fost şi rămâne bucăţica de munte şi natură pe care o savurez când mi-e dor şi nu pot pleca din oraş; aici am ieşit seara să mă relaxez după serviciu, aici am povestit, făcut planuri, ascultat seri la rând, aici am alergat, am mers pe bicicletă, am stat pe insulă cu prietenii;
  • la colţul dintre Regina Elisabeta şi Academiei am stat de atâtea ori la semafor, am ascultat uneori pe nenea cu acordeonul seara, am luat taxiul noaptea spre casă, am trecut pe roşu grăbită cu cursuri în mână sau am aşteptat să trec în sens invers spre Springtime;
  • cofetăria de la Romană, cea cu preţuri studenţeşti şi lapte bătut la pahar (nu mai întâlnisem până în primul an de facultate!) a fost cea care m-a găzduit în pauze dintre cursuri;
  • la restaurantul La Escu (Piaţa Lahovari) am mers să încerc felurile de mâncare cu Carmen înainte de Management Training-ul de la cercetaşi din 2007; mai târziu am fost acolo cu Quie, aflată în trecere prin Bucureşti, sau cu Adela;
  • patiseria dintre Veteranilor şi Gorjului are cele mai bune plăcinte cu dovleac din Bucureşti;
  • terasa de la Octoberfest a ascultat atât de multe discuţii de-a lungul timpului – pledoaria lui Petre despre motivele pentru care are dreptul să descarce filme şi muzică de pe internet, contra argumentelor aduse de Yeti, a adus laolaltă atât de mulţi dintre prietenii mei, mai ales în Noaptea Muzeelor, când eram strânşi în jurul castronului cu castraveţi muraţi;
  • shaormeria de la Politehnică, punct de reper pentru viaţa de oameni nocturni şi înfometaţi ai Bucureştiului a fost mereu îndestulătoare pentru toţi, chiar şi pentru cei cărora nu le place ayran-ul.

Pentru că Bucureştiul este subiectiv!

Adi!

Pentru un bun prieten, pentru cel de-al 5-lea din Cei Cinci, pentru cel care ne suportă de mai bine de un an, LA MULŢI ANI!

Teoretic ar trebui să consemnez întâmplările ultimelor luni, sau cel puţin ce am mai făcut în ultima vreme… practic sunt tot eu cea care scrie pe aici şi nu îmi place să fiu aproape singura. Nu vreau un blog al meu în care să trec cu liniuţă ce am făcut eu sau Cei Cinci – nu asta e ideea. Pe de altă parte nici în alt fel nu merge… 😦 Voi cei care citiţi – mai citiţi?! – ce ziceţi, ce aţi vrea să citiţi pe aici?

[…] Cei Cinci sunt iarăşi despărţiţi, cu Alina prin Irlanda (sper că nu am încurcat din nou oraşele şi o fi Scoţia :)), Adi din câte ştiu pe la Portiţa, Misha plecată pe la Braşov (deşi cred că s-a întors de când sunt eu plecată), Miha pe acasă (singurică :P), iar eu pe la Sofia. Ne mai vedem… când ne-om vedea 🙂

Russel probabil se întreabă când o să-l mai băgăm şi pe el în seamă. Probabil nu vi l-am prezentat până acum: Russel – X, cititorul blogului; X – Russel. Russel este el. Este cercetaşul din filmul Up (aka în română Deasupra tuturor), care locuieşte cu noi de un an de zile, de când l-am adoptat de la Movieplex, Miha aducându-l acasă cu mult entuziasm. Este din carton, da, dar are mai multă bucurie în expresia feţei decât mulţi dintre noi şi ne întâmpină mereu cu braţele deschise: obosiţi după muncă, plouaţi de furtuna de afară, rupţi de oboseală de la biciclete, cu chef de glumă dimineaţa la plecarea la serviciu, gălăgioşi la întoarcerea din Varză, încărcaţi cu plasele de cumpărături, iarnă sau vară, câte 5 sau câte unul. Russel aduce cu el bucuria de a fi cercetaş şi ne aduce mereu zâmbetul pe buze, se bucură dacă îl salutăm, atrage atenţia asupra lui dacă suntem cu cineva care nu îl cunoaşte… Russel e acolo la noi şi abia aşteaptă să vă cunoască!

Ca şi anul trecut, o parte din Cei Cinci s-au mobilizat şi au mobilizat şi prietenii La Cei Cinci să petreacă împreună, colindând, Noaptea Albă a Muzeelor (www.noapteamuzeelor.ro). Dacă anul trecut 4 din Cei Cinci (care de fapt pe vremea aceea nu exista ca brand de sine stătător ca acum :P) s-au plimbat toată noaptea pe la muzee, anul acesta au rămas acasă doar Miha mică şi Iuliana, căci Miha mare a plecat la munte la Baia de Fier (o să vrem poze, Misha! :)), iar Adi a plecat şi el la Timişoara. Pe lângă cele două La Cei Cinci au venit şi Ioana, Adela, Petre, Ioze şi Yeti.

Traseul a pornit de la Universitate cu o întârziere de 45 de minute (ups :P), cu Palatul Şuţu şi exponatele sale, după care s-a îndreptat spre Romană…

… căci Iulianei şi treptat şi celorlalţi li s-a făcut foame. Aşa că ne-am oprit la McDonalds’ (observaţi schimbarea persoanei a 3-a la 1-a plural, deci îmi asum masa la McDonalds’! :P)

Am reuşit să prindem o parte din concertul formaţiei de muzică veche Anton Pann, pe care i-am ascultat şi anul trecut, la Muzeul George Enescu. M-am bucurat foarte tare că i-am auzit din nou, e deja tradiţie :). Iată câteva fotografii ale lor:

După care am pornit spre Gara de Nord, mai precis spre Muzeul Militar şi cel al Aviaţiei. Dar… ghinion, erau închise! Scufiţa roşie ne-a scos din impas şi ne-a dat culoarea să mergem mai departe 🙂 (apropo, voi ştiaţi de îngheţata asta până acum? cică e foarte cunoscută, dar eu nu am mai auzit de ea…)

Drumul spre următorul punct de atins – Muzeul Tehnic, Parcul Carol ne-a dus prin ploaie, stop ploaie, traversat, ploaie, umbrelă…

Dar am ajuns. Păcat că era:

Ora…

fiind, am decis împreună că noaptea muzeelor e doar ca să se facă dimineaţă şi zi şi să poţi vedea muzeele ‘pe bune’, aşa că ne-am îndreptat, împreună cu un căţel ce s-a oferit binevoitor să ne însoţească de îndată ce l-am mângâiat, spre Unirii şi centrul vechi, mai precis spre…

unde seara noastră s-a energizat cu bere şi… vedeţi voi mai jos ce:

Iar conversaţia lui Petre şi a lui Yeti despre piratare, softuri, muzică proastă, filme, cinema-ul din Ciuc care s-a închis etc a animat foarte tare atmosfera.

Astfel că în ciuda ploii am avut o noapte frumoasă şi amuzantă. Pe la anul! 🙂

Cu bicla!

O întrebare spusă fără prea multe speranţe s-a transformat astăzi într-o super plimbare cu bicla. După ce azi-noapte am colindat Bucureştiul (dar despre asta în postul următor), astăzi la trezire, pe la 13.00, mă întreabă Miha mică dacă nu vreau să merg cu ea cu bicicleta pe insula de pe lacul Morii. Şi nu ştiu dacă se aştepta sau nu la un răspuns pozitiv, dar iată că acesta a venit şi fără a mai înregistra întârzierea mea de 45 de minute de aseară, am plecat să închiriem biciclete şi să mergem.

Pe drum a aflat şi Yeti de gândurile noastre, el care îi dăduse Mihaelei pontul cu lacul Morii, aşa că l-am integrat în viitoarea trupă. Şi deşi la început nu mai erau bicle la centrul de închiriat (www.raitabike.ro) – e foarte de treabă tipul de acolo, apropo!, după câţiva paşi în direcţia Cicloteque primim telefon să ne întoarcem că au venit bicle. Şi-am plecat! Aproape de Semănătoarea ne-am întâlnit cu Yeti, după care direcţia lacul Morii.

Vânt mai ceva decât la malul mării pe mal, dar puţină lume. Pe insulă linişte şi foarte mult verde…

Am sărit ceva-ceva pe acolo, după care am plecat să terminăm de înconjurat lacul, însă ne-am oprit la un canal de epurare şi a trebuit să ieşim înspre civilizaţie… direct în comuna Chiajna:

Drum ce a continuat până la pasajul Lujerului, după care s-a îndreptat spre Parcul Carol – Parcul Tineretului (unde Miha s-a colorat puţin :D)

… urmând apoi popasul la Tineretului, unde trupa a mâncat câte ceva. Direcţia Unirii – Universitate – Raitabike.ro şi gata!

Data viitoare Mogoşoaia? Cernica? Cine ni se alătură?

Este unul dintre cele mai recente statusuri ale mele de pe facebook. A pornit de la un alt status, al unuia dintre prietenii mei de acolo, care abia ce se întorsese dintr-o călătorie în străinătate (Viena parcă) şi remarca era ceva care suna cam aşa: a perfect week in a great city [etc etc] now back to reality :(.

Ceea ce m-a determinat să ajung la statusul meu de mai sus a fost tocmai acest back to reality urmat de faţa cea nezâmbitoare. Poate nu are legătură neaparat cu acest prieten al meu de facebook, însă nu pot înţelege de ce reîntoarcerea în România presupune pentru unele persoane tristeţe, lipsă de chef, şi de ce aceasta este atât de contrastantă cu imaginea zilelor petrecute în ţara din care te întorci. De parcă această călătorie (sau sejur, sau cum se cheamă) este un vis pe care îl trăieşti, după care trebuie să te întorci la ‘realitate’, adică în România, şi la viaţa ta de zi cu zi.

Trăieşte realitatea ta! tocmai asta vrea să scoată în evidenţă, că ar trebui să ne asumăm şi să apreciem viaţa zilnică pe care o ducem, să ne bucurăm de ea şi să facem ce-i mai bun din ea, nu să tânjim mereu după alte meleaguri, pe care să le descriem folosind cuvinte mari şi mult prea pompoase. Haideţi să ne asumăm realitatea noastră, Bucureştiul nostru, drumul nostru dimineaţa şi seara la serviciu.

Am călătorit destul de mult până acum, dar nu m-am întors niciodată în ţară cu regret. În ultima vreme chiar am ajuns să îmi fie dor de acest Bucureşti pe care mulţi îl critică (şi uneori şi eu printre aceşti mulţi!), să-mi fie drag să mă întorc acasă. Chiar am un gând, o dorinţă care m-a încercat de mai multe ori până acum, în timpul orelor de aşteptare prin aeroporturi: îmi doresc să ajung acasă şi să pot mânca o ciorbă de-a noastră, românească, caldă. Nu e nici în alte părţi raiul pe pământ; sunt, ca şi la noi, oameni bine-crescuţi şi oameni mai puţin bine-crescuţi. Faptul că nu poţi înţelege ce spun nu înseamnă că sunt mai presus de noi. Este doar o limbă străină, o altă limbă. Nici superioară, nici inferioară.

Nu sunt nici o mare patrioată, nici o naţionalistă. Dar am învăţat să nu îmi fie ruşine de unde vin, să nu îmi fie ruşine de ceea ce am. Trăiesc realitatea mea.